Limita libertății individuale: un spațiu sacrosanct al gândirii

Gândesc, deci sunt liber. Percepția confuză a unei majorități, care descrie realitatea mintală colectivă din zilele noastre, este că omul ar fi asemenea unei "monade" gânditoare, iar ideile cu care acesta jonglează în intimitatea spațiului său de gândire fie îi aparțin în totalitate, fie, dacă sunt împrumutate, atunci actul de judecată asupra lor îi este propriu pe deplin. Scopul meu este să arăt că această percepție asupra capacității "pure" de discernământ individual este, dacă nu un ideal, atunci o dulce iluzie, prin care ne simțim îndreptățiți nu numai să ne exprimăm și să ne promovăm opiniile în spațiul public, fie acestea întemeiate sau nu, dar și să ne asumăm un rol de "justițiar" al societății. Așadar, îmi propun să dezghioc conceptul de libertate de gândire și strânsa ei corelație cu ideea de autonomie, iar pentru asta mă voi întoarce la clasici, pornind de la concepțiile lui J.S. Mill despre libertate expuse în eseul On Liberty (1859). Ulterior, voi introduce remarcile și distincția propusă de I. Berlin dintre libertate negativă și libertate pozitivă, cu scopul de a revedea actualitatea acestor idei și ce-am putea învăța din aceste concepții în era (dez)informației.

Zilele de 27-29 iulie 1830 au rămas în istoria Franței ca "Trois Glorieuses", cele trei zile în care a avut loc cea de-a doua Revoluție Franceză. Poate memoria colectivă nu ține minte cauzele sau consecințele propriu-zise ale acestei revoluții, dar simbolic este faptul că evenimentul a dat naștere uneia dintre cele mai recunoscute picturi la nivel mondial, intitulată "La Liberté guidant le peuple" de Eugène Delacroix. Pictura este inspirată de evenimentele din iulie 1830 și în aceasta, Delacroix întruchipează într-un mod foarte romantic și extrem de realist unul dintre cele mai desăvârșite idealuri umane - libertatea. În pictură ne este prezentată în prim plan o femeie tânără, cu pieptul gol, care înalță drapelul Franței și își conduce oastea peste trupuri și chipuri desfigurate. Suferința și jertfa în numele libertății este justificată. Femeia din imagine este tânără, fragilă, pură, dar înarmată și, cel mai important, aceasta se află printre oameni. Idealul libertății nu mai este unul transcendent, intangibil și abstract, ci din contra, libertatea este prezentă și îmbracă un chip uman, într-un mod subtil, un chip de femeie. Prin această reprezentare a libertății, Delacroix romantizează și naturalizează libertatea, sugerând că pentru libertate trebuie să lupți și să știi să o aperi de tiranie. Astfel, dezideratele Revoluției Franceze fixează o concepție a libertății înțeleasă ca valoare universală, iar asigurarea libertății devine necesară pentru fiecare. Libertatea este idealul comun și al fiecăruia, ce poate fi garantat doar în cadrul comunității moderne. Nu întâmplător în motto-ul național francez - "Liberté, égalité, fraternité" - libertatea are întâietate. Ca să fim egali trebuie, mai întâi, să ne simțim liberi.

Această versiune romantică a libertății, cu rădăcinile în iluminism, generează controverse. Pe de o parte, libertatea este văzută ca un ideal universal și fundamental al societății, un soi de valoare supremă a comunității și, prin urmare, a individului. Pe de altă parte, pentru a face posibilă cooperarea dintre indivizi, dar și dintre indivizi și instituțiile statului, este justificată limitarea libertății individuale în numele altor valori, cum ar fi securitatea, egalitatea sau dreptatea. Întru buna organizare a societății și prosperarea comunității, statul își rezervă dreptul să intervină în sfera practică și să limiteze libertatea individuală, acolo unde consideră necesar acest fapt. Această opoziție dintre libertatea individului și constrângerile aplicate de către o autoritate ca urmare a intereselor comunității, este analizată de către J.S. Mill în eseul On Liberty (1859). Tema lucrării - libertatea socială - privește "natura și limitele puterii ce poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului"¹. Mill analizează raportul dintre societate și individ și accentuează necesitatea protecției individului împotriva tiraniei. Autorul concepe tirania nu doar ca pe o tiranie "a conducătorilor politici"², dar și ca pe o posibilă tiranie a societății democratice înțeleasă ca "tirania majorității"³. Una dintre formele cele mai pregnante este cea a "atitudinii și opiniei dominante"⁴ prin care societatea tinde să-și impună "prin alte mijloace decât pedeapsa civilă, propriile sale idei și practici ca reguli de conduită obligatorii chiar și pen tru cei ce le dezaprobă"⁵. Mill consideră această tendință a societății periculoasă, deoarece împiedică dezvoltarea individului și, prin consecință, a societății. Astfel, acesta pledează pentru trasarea unei limite "dincolo de care imixtiunea opiniei publice în sfera de independență a individului nu mai este legitimă"⁶.

Mill trasează această limită în funcție de principiul non-vătămării, prin urmare: "unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra ori cărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora"⁷. Odată cu formularea principiului libertății, Mill delimitează sfera privată a acțiunilor individului în care "independența lui este, de drept, absolută"⁸, de sfera publică, adică un spațiu al acțiunii individului care vizează și interesele altora și "pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate"⁹. Una dintre obiecțiile care i-au fost aduse lui Mill în privința acestei distincții constă în faptul că diferența este prezentată ca fiind de "natură", pe când, de fapt, ea este de "grad"¹⁰. Este într-adevăr dificil, în mod practic, să izolăm acțiunile individului care-l vizează doar pe acesta, deoarece orice acțiune influențează mai mult sau mai puțin familia, comunitatea sau societatea din care individul face parte. Respectiv, unde trebuie să fie trasată această linie, între sferele privată și publică, rămâne în continuare un obiect de dispută. Totuși, fundamental pentru concepția libertății este modul în care Mill descrie sfera libertății individuale. Aceasta, mai întâi de toate, este definită ca o "libertate de gândire și de spirit"¹¹ care nu poate fi separată de o "libertate de a exprima și publica opinii"¹².

Pentru Mill, libertatea individuală este în mod esențial o libertate a conștiinței și de exprimare - condiție absolut necesară progresului individual și, prin consecință, al societății. Cu alte cuvinte, libertatea individuală este identificată cu un spațiu inviolabil al unei gândiri active, adică care nu este limitată în exprimare. Necesitatea conturării acestui spațiu apare ca o reacție la tendința de uniformizare¹³ socială a epocii și, în al doilea rând, necesitatea este justificată de failibilismul¹⁴ cunoașterii. Failibilismul presupune faptul că "nu putem fi niciodată siguri că opinia pe care ne străduim să o înăbuşim este greşită; iar dacă am fi siguri că este greşită, înăbuşirea ei ar fi tot un rău."^15. Cu alte cuvinte, nu există adevăruri infailibile, respectiv nu suntem îndreptățiți să suprimăm vreo opinie. Prin acest argument, Mill nu urmărește să "paralizeze" acțiunea politică până la obținerea unei certitudini absolute. Scopul său este să justifice necesitatea libertății de opinie și libertății de exprimare a opiniilor în oricare condiții politice, adică indiferent dacă există sau nu un consens general asupra unor opinii. Necesitatea diversității opiniilor este justificată de către Mill în virtutea a patru motive¹⁶:

Așadar, prin conturarea acestor teze, Mill urmărește concomitent și o "apologie" a dialogului social bazat pe gândire activă. Altfel zis, libertatea de exprimare a opiniilor, care presupune un spațiu inviolabil al gândirii individuale, este o condiție necesară a unui pluralism de opinii în câmpul public informațional. Dialogul social este posibil doar atunci când dispunem de o pluralitate de opinii și este perceput ca o unică cale posibilă spre adevăr și progres social.

O observație pertinentă și una dintre obiecțiile centrale pe care le punctează I. Berlin în eseul John Stuart Mill și finalitățile vieții (1959) este că "[..] e foarte posibil ca, fără o totală libertate de discuție, adevărul să nu iasă la iveală. Dar aceasta este poate numai o condiție necesară, nu și suficientă [..]"¹⁷. Într-adevăr, libertatea absolută de exprimare poate permite unui număr exagerat de opinii false să fie manifestate și susținute pe larg în public, prin urmare dialogul social să propage cu precădere doar opinii false. În acest caz, cum putem deosebi adevărul de fals? În al doilea rând, libertatea absolută de exprimare permite manifestarea în spațiul public a unor fanatici și oameni cu înclinații despotice, așa cum s-a întâmplat în sec. XX, marcat de ascensiunea nazismului și a stalinismului. După cum punctează și Berlin și după cum arată rezultatele cercetărilor din psihanaliză de la începutul sec. XX, oamenii sunt cu mult mai iraționali¹⁸ decât în concepția psihologică milliană. Aceștia sunt cu mult mai susceptibili manipulării și propagandei de masă și se pot asocia în mod liber în jurul unor idei periculoase nu doar pentru societate, dar și pentru existența umană în genere. Cum să împiedicăm așadar dominația unor idei nocive în spațiul public și ascensiunea unor puteri corespunzătoare și în același timp să păstrăm libertatea de exprimare a individului?

În eseul Două concepte de libertate (1958), Berlin accentuează în mod deosebit importanța ideilor ca surse ale potențialelor coflicte politice - "a înţelege asemenea mişcări sau conflicte înseamnă, în primul rînd, a înţelege ideile sau atitudinile în faţa vieţii din care ele derivă"¹⁹. Pentru Berlin, știința politică nu poate fi separată de reflecția filosofică, de aceea, pentru a înțelege cum concepem libertatea politică de facto, trebuie mai întâi de toate să reflectăm asupra și să analizăm într-un mod riguros sistemele de idei care o conturează. Prin urmare, Berlin distinge două concepte cheie ale libertății: libertatea negativă sau "libertate față de"²⁰, ce presupune un spațiu de non-ingerință într-un anumit moment dat, definit de totalitatea acțiunilor care îi sunt permise în mod legitim subiectului. Libertatea negativă răspunde la întrebarea "Până unde se amestecă guvernul în treburile mele?"²¹. Pe de altă parte, libertatea pozitivă reflectă modul în care concepem autonomia individului și răspunde la întrebarea "Cine mă guvernează?"²² sau cine este împuternicit să facă alegeri pentru mine. Deși conturează această distincție conceptuală, Berlin nu le consideră independente una față de alta. În viziunea acestuia, libertatea pozitivă și cea negativă sunt co-dependente și se influențează reciproc.

Prin prisma acestei distincții, viziunea lui Mill este identificată cu concepția clasică a libertății negative, la care Berlin lansează câteva observații potrivite²³:

În era fake news, răspunsul la întrebarea libertății pozitive devine vital, din câteva considerente:

În primul rând, este aproape imposibil de a delimita un spațiu individual de gândire de un spațiu public. Spațiul individual de gândire și, prin consecință, de expresie a individului este imersat într-un continuu schimb cu spațiul public. Cantitatea de informații accesibile necesare unei decizii crește fără precedent. În mod practic, individul nu are capacitatea de a cunoaște toate informațiile complete și necesare pentru a lua anumite decizii, fie acestea private, fie care vizează interesele altora. Cu scopul de a urmări eficiența alegerii, individul tinde să apeleze la diverse "autorități" specializate. A avea capacitatea de a discerne cine este mai abilitat și cine nu, cine realmente influențează o decizie, necesită un mare grad de reflecție, raportare critică și autonomie în alegere.

În al doilea rând, unele reguli constrângătoare ale societății contribuie la disciplinarea individului. Acesta nu se dezvoltă pe parcursul vieții ca o "monadă", el este imersat într-un mediu socio-cultural care îi influențează inclusiv capacitatea de a fi autonom. Libertatea individului nu este suficientă dacă este concepută doar ca o delimitare a spațiului de non-ingerință din partea autorității în termenii acțiunilor. Libertatea individului trebuie să fie concepută și ca o creștere a gradului de autonomie, cu precădere a autonomiei gândirii.

În al treilea rând, reflecția asupra condiției de autonomie presupune o continuă revizuire și analiză a ideilor care populează spațiul mintal. Simpla diversitate a ideilor nu garantează o capacitate mai mare de autonomie. Gradul de autonomie crește doar odată cu gradul de conștientizare a individului, iar acesta se dezvoltă doar printr-o raportare sceptică la idei și printr-o înțelegere a sursei lor. Cu alte cuvinte, a fi autonom înseamnă și a te întreba "Ce idei mă guvernează?". Doar o ființă conștientă de ideile care-i colonizează mintea, o ființă care gândește și se poate raporta critic la aceste idei poate fi considerată autonomă și, prin consecință, mai liberă.